Fiecare interacțiune cu tot ceea ce înseamnă HOSPICE îmi conferă mulțumire sufletească și împlinire, sentimente ce se obțin cu greu în lumea nebună în care trăim. Suntem atât de agrenați în viața noastră de zi cu zi, în alergătura continuă după bani, după realizări profesionale sau personale încăt uităm cu desăvârșire să ne bucurăm de ceea ce avem, sa fim mulțumiți și recunoscători pentru tot ceea ce avem bun.

 

Întotdeauna există ceva care să ne nemulțumească și întotdeauna vedem numai ce au alții în plus. Voluntariatul m-a ajutat să ies din această buclă și să văd și cealaltă parte. Mi-a dat două peste ochi și de fiecare dată mi-a pus pe tavă o lecție demnă de luat aminte: fie că a fost vorba de beneficiarii de la care am învățat ce înseamnă curajul, voința și mai ales capacitatea de a te bucura pur și simplu de fiecare zi, fie că a fost vorba de ceilalți voluntari la care am  putut vedea ce înseamnă puterea de a dărui necondiționat sau chiar de angajații Hospice care m-au surprins de fiecare dată prin dedicarea și omenia de care dau dovadă.

Săptămâna trecută mi s-a oferit șansa să mă implic din nou pentru această cauză și să ajut, ca și voluntar, la buna desfășurare a evenimentului caritabil organizat de această organizație, și anume Carnavalul Hospice. După șapte ore de stat în picioare și ceva zbânțuială pe ringul de dans (spre final s-a lăsat și cu dans pentru noi voluntarii) pot spune cu mâna pe inimă că am plecat de acolo și muncită și distrată și împlinită că am făcut o faptă bună. Ce a fost nou însă pentru mine a fost respectul pe care l-am căpătat pentru personalul locației în care s-a desfășurat evenimentul și pentru munca pe care ei o fac zi de zi. Vorbesc aici despre barmani, recepționeri, ospătari, etc.  A fost pentru prima dată când am stat de cealaltă parte a baricadei și eu am fost cea care a trebuit să stea ore întregi în picioare și cea nevoită să-i servească pe ceilalți cu zămbetul pe buze.

Rolul meu era simplu: trebuia să împart premii căștigătorilor care participau la diferite jocuri din cadrul Carnavalului. Stateam la intrare, la un fel de recepție și nu puteam să-mi părăsesc postul pentru că oricând se putea prezenta cineva cu un bilet căștigător. Lângă mine, din partea restaurantului, era Sorin, un tânăr ospătar responsabil de servirea invitaților cu șampanie exact atunci cănd aceștia își făceau intrarea. După trei ore mă dureau picioarele și spatele și aș fi dat orice să mă întind undeva măcar pentru 5 minute. Rugile mi-au fost auzite pentru că un alt voluntar a venit să-mi țină locul cât să pot sa fac o pauză, să bag niște poze cu ceilalți colegi voluntari și chiar să mă delectez cu o înghețată. Încăntată peste măsură de „portița” oferită i-am spus și lui Sorin să vină în pauză. I-am spus să lase tava cu pahare pe masa de lângă intrare pentru că oricum invitații își pot lua singuri băuturile. Răspunsul lui m-a șocat: „Nu am voie să stau, nu am voie să-mi iau pauză”.

Într-o fracțiune de secundă mi s-au derulat în minte toate scuzele și nemulțumirile pe care le aud zilnic la birou: că stăm prea multe ore pe scaun, că nu avem locuri special amenajate pentru fumat la fiecare etaj și suntem nevoiți să coborăm in fața clădirii, că aerul condiționat pe clădire este prea tare sau dimpotrivă este prea încet și câte și mai câte. Și brusc am realizat că toate sunt niște rahaturi spuse de niște frustrați și nemulțumiți, niște oameni care efectiv nu realizează ce înseamnă cu adevărat o muncă grea, ce înseamnă cu adevărat ca după ore și ore întregi de stat în picioare cu greutăți în mâini, să nu ai voie nici măcar să te duci la budă.

Nu o dată m-am enervat atunci când, la restaurant fiind, ospătarul m-a servit fără urmă de zâmbet sau chiar cu sictir și dorință fățișă de a scăpa rapid de mine. Nu spun că acum, după experiența cu Carnavalul Hospice, aprob un asemenea comportament ci doar că uneori chiar pot exista circumstanțe atenunante de care noi să nu avem habar. Spun doar că putem fi mai toleranți în anumite situații și să judecăm mai puțin. Eu, personal, mă înclin în fața acelor oameni care își servesc clienții după ore întregi de muncă la foc continuu și nu o fac oricum ci cu  zămbetul pe buze. Jos pălăria.