Suntem la poartă și așteptăm să ne deschidă cineva. Mă uit la soțul meu, îi văd încăntarea, îi simt nerăbdarea și-mi dau seama că toate acesteemoții sunt pentru mine. Nu a fost lângă mine când am născut cel de-al doilea copil dar nici nu concepe să nu-mi fie alături pentru această nouă experiență. Știe câți ani mi-au trebuit ca să fac acest pas și ce înseamnă pentru mine: un nou început care marchează noua mea personalitate, cea dornică să experimenteze, să se bucure de fiecare zi și pur și simplu să trăiască după pofta inimii.

Cea mai mare parte a timpului mi-o petrec într-un mediu rigid care promoveaza lucrul pe banda si mediocritatea. Ți se spune în mod repetitiv că trebuie să fii creativ și să ai inițiativă dar la cea mai mică mișcare în această direcție ți se dă la cap și ți se spune să treci la loc în linie ca nu cumva să creezi un dezechilibru. Așa că, gestul meu este menit să-mi amintească faptul că pot  mai mult de atât și că nu trebuie să mă limitez doar pentru că așa consideră cei din jurul meu.

Îmi amintesc discuțiile interminabile de-a lungul anilor, și refuzul meu categoric de a-i permite soțului meu să-și facă așa ceva. Îmi amintesc cum mintea mea, îmbuibată de o educație conservatoare, striga “Cum să faci o asemenea prostie?”, găsind un asemenea gest de neconceput. Și iată-mă astăzi gata să comit aceeași faptă  „abominabilă”. Nu vorbesc despre stupefiante sau sex în grup ci doar despre un mic tatuaj. Un semn mic dar un pas uriaș pentru mine.

Șirul gândurilor îmi este întrerupt de soțul meu care mă întreabă dacă am emoții. Îmi analizez golul din stomac dar înainte de a apuca să-i răspund se aude o sonerie și poarta se deschide.  Îmi dau seama că nu așteptaserăm mai mult de un minut dar mie mi s-a părut un minut al naibii de lung ceea ce înseamnă că da, clar am emoții. Bărbatul care ne deschide, ne îndrumă către terasa din spatele vilei, spunându-ne că acolo sunt cei care urmează să ne „tortureze”. Eu tresar la auzul termenului folosit dar lui i se pare amuzant și rânjește la mine. Clar, este un început promițător. Îl urmez pe soțul meu care știe drumul fără probleme, fiind deja considerat de-al casei după cele două tatuaje pe care și le-a făcut aici. Cum intru pe terasă, privirea îmi este atrasă de cele două „vietăți” ale acestui „tărâm”fantastic al tatuajelor: un pitic bărbos care mă duce cu gândul la piticii din filmul Stăpânul Inelelor și „o nimfă” de nici 20 de ani. Piticul este tatuat din cap până în picioare, chiar și pe gât sau degete, singurul loc liber fiind fața. Nimfa, pe de altă parte, pare un contrast ciudat remarcându-se prin lipsa oricărui tatuaj. Brusc se întoarce către mine și „recuperează teren” vertiginos atunci când îi sesizez inelul înfipt în nas. Mă uit fascinată când la unul când la celălalt și mă întreb cu groază care dintre ei îmi este alocat pentru „tortură”. Îndrăznesc să formulez timid întrebarea care mă roade și, da, se pare că avem un căștigător: nimfa, care manifestă o înclinație câtre masochism deși nu pare să fi trecut de pubertate, se va ocupa de mine. Arunc o privire furișă către soțul meu să văd dacă manifestă vreo urmă de îngrijorare dar pe fața lui nu remarc decât încântare.

După o discuție lejeră suntem conduși pe niște scări spre „locul faptei”. Sunt întrebată din nou dacă am emoții dar de această dată „propriul meu călău” își manifestă grija. Mărturisesc că da, am mari emoții, ceea ce nu face decât să-i smulgă un hohot de râs: „Pentru tatuajul ăla micuț?”. Mă lansez în atac imediat atunci când remarc „cu inocență” că ea nu are nici un tatuaj și deci, cum să-și poată măcar imagina prin ce trec eu. Contra atacul nu se lasă așteptat cănd își ridică tricoul pentru a scoate la suprafață  o chestie mare tatuată pe tot abdomenul. Nu apuc să închid gura că brusc își lasă pantalonii în jos pentru a-și etala ditamai pasărea de pe coapsă iar expoziția continuă cu gamba celuilalt picior unde are un alt tatuaj. Și, fără nici un dubiu, nimfa căștigă în fața piticului.

După ce îmi asum în scris că o fac de bunăvoie și nesilită de nimeni și că nu am consumat alcool sau stupefiante pentru a-mi face curaj, mă întind pe scaunul pacientului pentru a „semna cu sănge”. Pe măsură ce o urmăresc cum își pregătește ustensilele, inima începe să-mi bubuie în piept și simt cum golul din stomac a luat proporții uriașe. Îmi țin răsuflarea când se apropie de pielea mea, strâng din dinți și aștept durerea să ma cuprindă. Se aude „Bzzz! Bzzz!” și întrebarea: „Cum a fost? Te-a durut?”. Mă uit șocată la puștoaica ce nu mai pare deloc înfricoșătoare, ba dimpotrivă, a devenit cea mai bună prietenă a mea pentru că, în doar o secundă,  a demontat mitul durerii asociat unui tatuaj. „Am simțit doar o pișcătură”, i-am răspuns fericită. „Fă-ți de cap”, am zâmbit încrezătoare. Fata m-a ascultat și, încântată că a trecut de preludiu, s-a pus pe treabă. Durerea și senzația de arsură m-au luat pe nepregătite. Îmi venea să-i smulg pistolul din ghearele alea de monstru mincinos și să i-l bag pe gât. Mă amăgise în mod intenționat și m-a făcut să mă întreb dacă totuși piticul nu ar fi fost o variantă mai bună. Am strâns din dinți în timp ce mă gândeam cum naiba rezistă unii să fie într-adevăr torturați astfel, chiar și 10 ore încontinuu. În cazul meu a durat doar 15 minute, 15 minute de durere pentru o experiență de neuitat.

Și totuși, de azi înainte o să mă gândesc de cinci ori înainte de a spune cuiva să-și facă de cap pe pielea mea.