Sunt la restaurant, așezată singură la o masă, cu un pahar de vin în față, și aștept răbdătoare să-mi aducă cina: paste. Mda, cam lipsită de inspirație în alegerea meniului dar la naiba, sunt prea obosită pentru experimente culinare sau timp mare de așteptare. Vreau să mănânc rapid ceva acceptabil și să mă refugiez singură în camera mea pentru un duș fierbinte și un somnic de vreo 12 ore. În restaurant nu mai este nimeni, atmosfera este caldă, pe fundal se aude muzică în surdină așa că-mi permit să mă relaxez.

Și atunci îl văd, coboară scările și se așează la masa de lângă mine, tot singur. Nu-i acord prea mare atenție și-mi văd de starea mea zen indusă de epuizare și vin. În scurt timp apare în fața mea o farfurie plină ochi cu paste din care ies aburi și un miros senzațional. Abia atunci realizez cât de foame îmi este așa că nu mai ezit și mă năpustesc efectiv asupra lor. Și atunci aud: “Poftă mare!”. Mă uit în jur nedumerită și realizez că era chiar vecinul de la masa alăturată care mi se adresase chiar mie. Am o senzație de disconfort că m-a deranjat și m-a deturnat de la bătălia pe care abia o începusem cu pastele mele dar încerc să fiu politicoasă (mama mea ar fi mândră de educația pe care mi-a dat-o) și-i răspund: “Poftă mare și ție!”. Încerc să duc furculița la gură dar aud din nou:”E bun?”. Mă uit nedumerită la el. “E bun ce ai comandat?”, repetă el pe un ton domol. Și pentru prima dată de când coborâse scările m-am uitat la el, adică m-am uitat cu adevărat la el, luându-mi timp să-l studiez. Prima impresie: un tip plăcut și liniștit, nu prezintă semnale că ar fi un violator în serie sau un criminal. Mi-a dat o senzație de bine așa că, dând dovadă de o spontaneitate de care nu mă știam capabilă, m-am ridicat de la masă, m-am dus direct către el și i-am întins mâna prezentându-mă. Mi-a spus cum îl cheamă dar recunosc că în secunda doi am și uitat (detaliu nesemnificativ).

M-am întors la masa mea și am continuat discuția la distanță până când și-a luat inima în dinți și a cerut permisiunea de a traversa prăpastia dintre noi și a se muta la masa mea. Mi s-a părut cumva natural așa că am încuviințat. Dar apoi am început să mă întreb: oare e normal? Oare așa se agață în ziua de azi și eu sunt prea fraieră să-mi dau seama? Oare sunt atât de ruginită încât nu mai recunosc semnalele? Cum naibii am ajuns aici? Vocea mea rațională mi-a răspuns sarcastic: șeful tău te-a trimis în delagație, te-ai cazat la această pensiune, ai ales să iei masa la restaurantul pensiunii în loc să ieși cu colegii, ai… Îi trag două peste ochi vocii mele interioare și-mi concentrez întreaga atenție pe discuția cu necunoscutul din fața mea.

Uitasem cât de plăcut este să iei cina cu cineva și doar să vorbești, să schimbi impresii și idei. Am uitat de planul inițial de a termina masa rapid și a mă retrage în vizuina mea. Am stat și am vorbit până când s-a închis restaurantul, fără pauze stânjenitoare în conversație. La final m-a invitat la o plimbare nocturnă ca să ne priască cina. Dacă am fi fost într-o carte siropoasă eroina ar fi acceptat și seara s-ar fi încheiat cu o plimbare și un sex sălbatic pănă dimineață când s-ar fi despărțit. Nu ar fi vorbit despre viitor, nu ar fi stabilit o noua întâlnire, nici măcar nu ar fi făcut schimb de numere de telefon. Ar fi rămas aceiasi necunoscuți care s-au întâlnit întâmplător într-o delegație.

Am preferat să aleg partea cea mai bună din acest scenariu și nu, nu este sexul așa cum ați crede ci anonimatul. Am refuzat plimbarea și m-am retras singură în siguranța camerei mele, cu sentimentul unei seri reușite.

Mâine mă întorc acasă la soțul meu și la copii mei dar astăzi, ei bine astăzi am fost doar necunoscuta din restaurantul gol.