Îmi place să mă duc la sală dimineața înainte de a merge la muncă: îmi dă energie și-mi dezmorțește corpul obișnuit doar cu  scaunul de la birou sau cu cel din mașină. În plus, îmi dă posibilitatea să cunosc oameni și să socializez.

Chiar săptămâna trecută am avut ocazia să cunosc o colegă de breaslă în timp ce împarțeam un aparat. Printre gâfâieli și icnete (era un aparat pentru abdomene) mi-a mărturisit că lucrează în domeniul bancar ca și Director de Agentie. Am fost entuziasmată și i-am replicat imediat că suntem în aceeași barcă pentru că și eu lucrez tot într-o Bancă.  Ne-am zâmbit complice, încântate nevoie mare de descoperirea faptului că facem parte din același “sisterhood”. Euforia nu a durat prea mult pentru că noua mea prietenă m-a întrebat unde anume lucrez în Bancă iar răspunsul meu a dus-o rapid de la extaz la agonie.  Când am spus la Risc a reacționat instantaneu pe mai multe fronturi: a făcut un pas înapoi și a ridicat mâinile în semn de apărare ca și cum se aștepta să o linșez în secunda doi. Nu și-a putut ascunde șocul și neplăcerea când m-a întrebat printre dinți: „Tu ești aia care respinge cererile, nu?”

Vă spun sincer că m-a uimit reacția ei. Din păcate, m-am obișnuit ca cei care lucrează în afara corporațiilor să-și manifeste aversiunea față de această categorie socială reprezentată de corporatiști: pentru antreprenori suntem acei oameni rigizi care nu au pic de inițiativă sau creativitate iar pentru ceilalți suntem nenorociții care le-au distrus existența cu credite și dobânzi. Să văd o astfel de mentalitate si la un corporatist a fost cu totul o altă poveste. Dacă noi între noi ne vedem așa atunci cum să mai avem pretenții de la ceilalți? Cum să ne mire când suntem descriși ca fiind suflete goale în costume ponosite?

S-ar putea ca ceea ce vă spun acum să șocheze pe mulți dintre voi dar MUNCA PE CARE O PRESTĂM NU NE DEFINEȘTE CA OAMENI! Uimitor, dar și noi corporatiștii suntem oameni normali, cu o viață normală. Avem familii, avem aspirații, avem pasiuni și interese care nu au nici o legătură cu activitatea pe care o desfășurăm la serviciu. Am un coleg care urmează să pozeze într-o revistă de bărbați, un coleg care a construit cu mâinile lui o piscină (s-a chinuit o vară întreagă dar a reușit) și un coleg care are o galerie de artă așa că periodic ne încântă cu câte un tablou pe care-l agață pe perete astfel încât să ne bucurăm cu toții de el. Unde este tristețea aici?

Hai să fim sinceri și să punem cărțile pe față: se întâmplă rahaturi în corporații? Da, se întâmplă. Se întâmplă rahaturi numai în corporații? Cu siguranță că nu. Găsești în corporații oameni care lasă de dorit din punct de vedere profesional dar și uman? Fără îndoială. Resprezintă acest segment de oameni un specific strict al corporațiilor? Nu, oameni de proastă calitate poți găsi pe toate drumurile, indiferent de domeniul în care activează sau statutul pe care-l dețin.

Ni se spune adeseori ca suntem sclavii corporațiilor. Sunt sclava corporației în care lucrez pentru că vin în fiecare zi la birou, pentru că am un program de la 9 la 17  și după îmi văd de familie și de viața personală? Sau poate că sunt sclava corporației pentru că primesc sarcini de la șefii mei, pentru că trebuie să respect o anumită ierarhie și anumite reguli în munca pe care o desfășor? Atunci ce să mai spun de un angajat la o firmă mică? Oare el nu este sclavul patronului? Oare el nu respectă întru totul regulile impuse de angajatorul său? Nu putem să nu-i amintim si pe antreprenori atunci când vine vorba de epuizare și muncă peste măsură pentru că și antreprenorii pot ajunge sclavii propriei lor afaceri. Sau credeți că să fii antreprenor este floare la ureche? Soțul meu este antreprenor și  niciodată nu ajunge seara acasă înaintea mea. Da, da, eu corporatista, așa zisa sclavă a corporației ajung seara acasă înaintea lui și culmea, mai am și timp să mă ocup de treburile casei și să mă joc cu copii.

Așa că vă întreb pe voi, cei care huliți corporatiștii, voi în ce categorie sunteți? Cu ce sunteți voi mai buni decât cei din jurul vostru?